Administrarea polenului in sarcina

In cadrul disproteinemiilor, alaturi de necesitatile crescute in vitamine si oligoelemente, trebuie trecuta si o stare fiziologica frecventa si anume sarcina, in care se produc tulburari in metabolismul protidic si glucidic, ce trebuie corectate pentru a nu avea repercursiuni atat asupra mamei, cat si asupra fatului.

Cand aportul de proteine din alimente scade sub cantitatea necesara mentinerii echilibrului azotat al mamei gravide, fatul este intretinut pe socoteala tesuturilor materne.
Necesarul crescut de proteina din cursul sarcinii nu scade dupa nastere, deoarece mama trebuie sa furnizeze de la 7 pana la 15 grame proteina in fiecare zi in cursul alaptarii. S-a aratat ca sunt necesare 2g de proteina de buna calitate pentru a produce un gram de proteina din lapte.

S-a ajuns la concluzia ca pentru femei cantarind 55 kg o ratie de 100 grame proteina pe zi in timpul sarcinii si de 112 grame in timpul alaptarii, este necesara pentru mentinerea echilibrului proteic, respectiv pentru impiedicarea pierderi propriilor proteine.

In ceea ce priveste metabolismul glucidic, in cursul sarcinii exista concomitent si un consum mare de glucide, motiv pentru care se apeleaza la depozitele de glicogen din ficat si tesutul muscular. Organismul este atat de avid de hidrocarbonate, incat folosirea unei cantitati mai mari de glucoza nu duce decat foarte rar la glucozurie.

In ceea ce priveste nevoile de saruri minerale ale gravidei, acestea sunt in general crescute, intrucat trebuie sa acopere odata cu nevoile mamei si cele ale fatului, cu exceptia sodiului.

Trebuintele de iod ale mamei in timpul sarcinii se datoreaza in primul rand necesitatilor fetale care sunt de 3-5 ori mai mari decat ale mamei. In cazul unui aport insuficient, copilul are de suferit mai mult decat organismul matern.

Alaturi de substantele minerale si oligoelemente, nevoile de vitamine ale gravidei sunt de asemenea crescute, mai ales in ultima perioada a sarcinii, cand nevoile fatului sunt mai mari.

Tinandu-se cont de continutul crescut in proteine, glucide (monozaharide usor asimilabile), de cantitatile crescute de substante minerale (odata cu sublinierea ca polenul este aproape lipsit de Na), se impune aproape de la sine faptul ca administrarea in sarcina a polenului in amestec cu mierea (30 grame de poeln cu 60 grame de miere) asigura un aport insemnat de acizi aminati esentiali si neesentiali (atat de necesari sintezei proteinelor), de monozaharide (fructoza si glucoza), zaharuri usor asimilabile, de saruri minerale si de vitamine necesare, care la un loc constituie suportul ideal al suprasolicitarilor din timpul sarcinii.

Si aici ca si in celelalte cazuri de denutritie protidica si glucidica, administrarea polenului, alaturi de o alimentatie obisnuita, va trebui sa fie stabilita in functie de valorile proteice obtinute prin analize obisnuite.
Se va urmari mentinerea proteinemiei sanguine cat mai mult posibil in jurul minimului de 7 grame la mie si indeosebi mentinerea raportului albumine/globuline la valori supraunitare.

Polenul in denutritie protidica

In ceea ce priveste denutritia protidica, trebuie sa precizam de la inceput ca acest termen exprima cu totul altceva decat o simpla pierdere in greutate.

Astfel, o slabire progresiva, care nu depaseste 10 la suta, se face pe seama rezervelor de grasime.
Numai cand slabirea depaseste 20 la suta din greutatea anterioara, se produce automat si o denutritie protidica. In astfel de imprejurari are un caracter grav, patologic, iar cand ajunge la 40 la suta peste aceasta cifra, ea poate fi mortala.

Este interesant de urmarit si soarta glucidelor si lipidelor, alaturi pentru a ne da seama de gravitatea denutritiei protidice. Glucidele, substante energetice, imediat utilizate, nu exista in organism sub forma de rezerve, decat in cantitati mici, 400—500 g maximum, atat cat sa asigure, intretinerea metabolismului de baza timp de 24 de ore. Sursa lor, in afara de perioadele de alimentare, se gaseste in organism sub forma de proteine si grasimi.

Stocul subcutanat si perivisceral de grasime, mai mult sau mai mare, variind de la individ, la individ, asigura prin acizii grasi neesterificati o mare parte din arderile ce au loc in efort si in activitatea fizica.

Protidele al caror rol esential este plastic si constructiv, care intră in continutul parenchimelor si tesuturilor nu se gasesc sub forma de rezerve notabile. Proteinele utilizate in caz de nevoie imperioasa nu vor fi altele decat proteinele proprii ale parenchimelor organelor, viteza de consum a acestora variind de la un organ la altul. Deci orice denutritie protidica ataca insasi substanta organismului, ca si potentialul sau de aparare, provocand profunde perturbatii functionale.

Acest lucru este lesne de inteles stiind ca proteinele sunt si suportul activitatilor enzimatice si hormonale ale organismului, iar alterarea acestui echipament nobil poate compromite definitiv posibilitatea restabilirii echilibrului fiziologic, strict necesar vietii.

Notam drept cauze frecvente de denutritie azotata acuta :
— stari febrile, in care arderile proteinelor sunt crescute;
— tratamentele radioterapeutice;
— intoxicatiile;
— socurile traumatice ;
— maladia postoperatorie (ce poate surveni după interventii chirurgicale importante).

Deseori se întalnesc cazuri de denutritie azotoasa cronica datorita unei subalimentatii protidice, acolo unde se evita consumul de carne.

Alteori insa aceste forme cronice se datoreaza unor cauze patologice, ce se pot grupa in patru mari categorii :
— carenta de aport;
— carenta de absorbtie sau utilizare ;
— excese de pierderi;
— tulburari in sinteza proteinelor.

Pentru tratament va trebui utilizata o gama de mijloace care sa duca la suprimarea cauzei care provoaca aceasta tulburare. Nu trebuie neglijati factorii terapeutici ca regimul si supraalimentatia si nici substituirea enzimelor care lipsesc.

In starile de carenta proteica se intrebuinteaza curent ca inlocuitori de proteina, fie albumina din alimente, fie preparate concentrate de proteina, fie amestecuri de aminoacizi in solutie.
In practica, regimurile alimentare hiperprotidice supun organismul la un efort deosebit, deoarece alimentele bogate in proteine, odata ingerate, trebuie degradate pana la stadiul de acizi aminati.

Este deci evident ca datorita continutului crescut in proteine, si indeosebi in acizi aminati esentiali, polenul si pastura sunt indicate in stari de denutritie protidica.

Alergia la polen

Noţiunea de alergie este inseparabila de formarea de anticorpi. Anticorpii sunt substante proteice elaborate de organism atunci cand o substanta straina, numită antigen patrunde în organism. Anticorpii au capacitatea de a aglutina, dizolva, precipita sau neutraliza antigenele.

Exista o deosebire intre anticorpii ce asigura imunitatea si cei ce provoacă reactii alergice. Primii circula în organism, in vreme ce secunzii au structura diferita si se fixează in unele celule, de aici si explicatia pentru care reactia alergica se produce in afara circulatiei sanguine. Cand un anticorp specific se fixeaza pe o celula, aceasta produce un compus chimic bazic, numit histamina, care are ca functie esentială, gratie capacitatii vasodilatatoare, de a favoriza procesele inflamatorii necesare distrugerii diversilor germeni.

Dar din nefericire, histamina, produsa in cantitati excesive poate avea consecinte neplacute, uneori dezastruoase. Astfel, in alergia fata de polen, anticorpii prezenti in celulele cailor aeriene superioare, in prezenta microsporilor inhalati, antreneaza producerea de histamina care irita tesuturile si de aici producerea crizei de astm. De aici reiese si faptul ca antihistaminicele sunt tratamentul cel mai specific al polinosei.

O primă rezerva a folosirii polenului ca agent dietetic si terapeutic este in legatura cu prevalenta crescuta a alergiilor polinice, fapt cert si necontestat.

Natura chimica a alergenului din polen nu este inca edificata, existand dispute in sutinerea unei origini proteice sau unei origini glico-proteice.

Polenurile frecvent alergenice sunt polenurile anemofile (vehiculata de vant), cu dimensiuni mici, in timp ce polenurile entomofile (vehiculate de insecte) sunt de dimensiuni mult mai mari.

Polenul de Parietaria, extrem de alergizant pe malul mediteranean (prezinta dimensiuni cuprinse intre 17 si 17 microni) si polenul de Ambrosia (16-19 microni) produc peste 3.000.000 de imbolnaviri in SUA, Mexic, Canada, iar polenul gramineelor salbatice (19-29 microni) produc polinoze in intreaga lume cu predominanta in zona continentala temperata.

Albinele, la recoltarea polenului utilizeaza adeseori numai o parte din flora locala, deoarece putine plante pot furniza polenul necesar existentei coloniei. Apare deci evident faptul ca polenul recoltat de albine este un polen de varietate florala limitata, cu dimensiuni mai mari si in general slab alergizant.
Din aceste motive, administrarea polenului in dietetica si terapeutica, nu constituie practic un factor alergen de risc, nici chiar in cazul persoanelor care prezinta antecedente polinozice.

Vitaminele continute in polen

Vitaminele sunt substante organice naturale, care in cantitati foarte mici sunt indispensabile pentru desfasurarea normala a vietii si, neputand fi sintetizate in organism pe masura necesitatilor, trebuie luate din mediul extern, gata formate sau ca provitamine (precursori) pe seama carora sa se elaboreze adevarata vitamina.

Prin molecula lor, vitaminele nu prezinta nici sursa de energie si nici material plastic, insa, prin participarea lor la metabolism, ele sunt considerate ca biocatalizatori externi, care stimuleaza atat reactiile de oxidare a trofinelor calorigene, cat si pe cele anabolice si morfogenetice care stau la baza cresterii si dezvoltarii organismului, intrand alaturi de enzime si hormoni in grupa substantelor active.

Pe baza solubilitatii lor, vitaminile au fost grupate in liposolubile (care se dizolva in grasimi sau in solventii acestora) si hidrosolubile.

Vitaminele hidrosolubile intervin mai ales in reactiile eliberatoare de energie, iar cele liposolubile participa mai mult la procesele anabolice, care stau la baza cresterii si a formarii unor substante proprii organismului.

Polenul contine cantitati substantiale de vitamine atat din grupa celor hidrosolubile cat si din grupa celor liposolubile.

In polen, in functie de diferite sorturi, s-a demonstrat prezenta vitaminei B1(tiaminei) la valori variind intre 1.4-7.9 microgramela un gram de polen, de unde rezulta ca ingerarea zilnica a 15-20 grame de polen asigura prevenirea si combaterea simptomelor de tulburare a activitatii sistemului nervos, de tulburare cardiovasculara sau digestiva.

In polen, in functie de sorturi, cantitatea de vitamina B2, variaza de la 16.3-19.2 mg/g.
Necesitatile organismului in vitamina B2 sunt apreciate la 3-4 miligrame pe zi. Carenta vitaminica (B2) duce la incetinirea cresterii si se manifesta prin stomatita si dermita seboreica.

In ceea ce priveste vitamina PP, se considera ca in functie de necesitatile zilnice ale organismului de vitamina PP, ca 15-30 grame de polen/zi, alaturi de alimentatia obisnuita, sunt suficiente pentru a preveni si a combate aparitia fenomenelor carentiale.

Polenul contine intre 3.1 si 6.8 micrograme/g polen uscat de vitamina B6, iar 15-30 grame de polen sunt recomandate pentru o ingerare zilnica, pentru prevenirea avitaminozei.

In ceea ce priveste acidul folic, comparand valorile de acid folic din cateva alimente uzuale, se pot aprecia diferentele nete intre continutul polenului si alimentele:

- polen 0.34 - 0.68 mg%
- carnea de bovine 0.013-0.026 mg%
- carnea de ovine 0.018-0.026 mg%
- laptele de vaca 0.003 mg%
- painea integrala 0.004 mg%
- painea alba 0.004 mg%

Din cele mentionate reiese ca o doza de 20-30 g polen administrata zilnic suplineste necesitatile nu numai ale organismului adult, ci si pe cele ale gravidelor, la care aportul de acid folic trebuie crescut de cateva ori.

Vitamina C (acid ascorbic) actioneaza asupra sintezei de colagen, de tesut osteoid si de dentina, adica asupra formarii substantei fundamentale intercelulare si asupra dezvoltarii normale a scheletului si a dintilor. De asemenea, vitamina C faciliteaza absorbtia fierului si formarea acidului folinic.
O deosebita importanta are acidul ascorbic pentru rezistenta organismului fata de diferite microorganisme si pentru eficienta mijloacelor de aparare antiinfectioasa.

Necesarul zilnic de vitamina C este de 75 mg, la adult. Polenul contine 152-176 micrograme/g polen, de vitamina C, ceea ce corespunde la 15.2-17.6 mg la suta de acid ascorbic.

Vitamina E (tocoferolul) are un rol important in stabilirea si integritatea membranelor biologice. Carenta de vitamina E duce la atrofie testiculara si distrofie musculara. Polenul contine 21-170 micrograme de tocoferol/g, mai mult decat media alimentelor obisnuite.

Vitamina A (retinolul) este inrudita cu carotenul care functioneaza ca provitamina. La om, primele tulburari clinice intereseaza retina, de la care provine si numele de retinol.
Nevoia minima de vitamina A este de 390 micrograme/zi. Polenul contine 5-9 mg provitamina A la 100 grame.

Vitaminele, intervenind in procesele catabolice si anabolice care se gasesc in stransa interdependenta, au o importanta deosebita, atat pentru capacitatea de adaptare a organismului la diferite solicitari fiziologice (reproducere, crestere, etc) cat si pentru puterea de aparare fata de diferitele agresiuni ale mediului ambiant (infectii, agenti chimici etc) si pentru mentinerea sanatatii.

Oligoelemente si microelemente din polen

In aceasta categorie intra fierul, zincul, cuprul, iodul, manganul, molibdenul si cobaltul.
Aportul este asigurat de o alimentatie mixta, oligoelementele gasindu-se in cantitati variabile in produsele vegetale si animale, precum si in apa.

Aportul insuficient determina o carenta "primara"; carenta "secundara" fiind determinata de prezenta in ratia alimentara a unui alt constituent, mineral sau organic, care scade utilizarea metabolica a oligoelementului ingerat.
Importanta oligoelementelor esentiale este legata de prezenta lor in structura unor enzime sau a unor hormoni.

Toate oligoelementele esentiale, se gasesc in cenusa polenului in afara de As (arsen), Pb (plumb), si Cd (cadmiu), si care dealtfel ar avea o actiune toxica odata patrunse in organism, chiar in doze extrem de mici.

S-a stabilit ca polenul contine 120-350 micrograme/g polen ceea ce reprezinta cantitatea de 1.5 - 3.5 miligrame fier la 100 g de polen.
Pentru o apreciere comparativa a continutului de fier din polen cu alimentele uzuale din hrana omului:
- polen 1.2-3.5
- lapte de vaca 0.0.5
- ou de gaina 1.4
- carne de vita 3.5
- paine alba 1.5
- malai 3.0
- cartofi 0.5
- salata verde 2.0
- varza alba 1.5
- fasole uscata 6
- fasole verde 1
- mere 0.4
- pere 0.2
- prune 0.5
- struguri 0.5

Cuprul se gaseste in cantitate de 10-20 micrograme intr-un gram de polen, adica 1000-2000 micrograme la 100 grame de polen.

Corpul unui adult contine 30-50 miligrame de iod din care 8-10 miligrame se gasesc in glanda tiroida. Acest fapt demonstreaza marea capacitate a glandei de a acumula iod.
Lipsa iodului duce la aparitia gusii. S-au stabilit relatii evidente dintre disponibilul de iod si incidenta gusii endemice.

Analizele au gasit la 50 de specii de polen 4-10 micrograme de iod la gramul de polen uscat.
Comparativ, mg la suta de grame de produs:

- polen 40-100
- lapte 5-25
-branzeturi 4-10
- oua 10-25
- carne de vita 3-5
- ficat 16-25
- paine integrala 4-8
- paine alba 2-4
- malai 3-6
- fructe 2-12

Reiese clar aportul superior in iod al polenului fata de alimentele uzuale si rolul lui in preevnirea gusii endemice - cat si in carente minore in acest oligoelement.

In ceea ce priveste alte oligoelemente, in polen s-au evidentiat urmatoarele concentratii:

- zinc 80-200 micrograme/g
- mangan 30-70 micrograme/g
- bor 8-16 micrograme /g


Importanta oligoelementelor pentru organismul uman este ca, prezenta lor in structura unor enzime conditioneaza o serie intreaga de reactii chimice din organism, precum si actiunea unor hormoni.

Substantele minerale din polen

Substantele minerale continute in polen corespund calitativ elementelor minerale biogene din corpul omului.
Astfel, prin calcinarea polenului in acid concentrat s-au obtinut: potasiu, fosfor, calciu, sulf, sodiu, clor, magneziu si fier, adica totalitatea macroelementelor. De asemenea prin microdeterminare s-au evidentiat: cupru, iod, zinc, mangan, nichel si titan, cu alte cuvinte majoritatea microelementelor.

Substantele minerale au roluri multiple. Sunt regulatoare ale presiunii osmotice si ale echilibrului acido-bazic, mentin starea fizico-echimica normala a coloidelor din organism, intra in componenta unor biocatalizatori(hormoni, vitamine, enzime) si au un rol esential in activitatea enzimelor.

In polen se gasesc cantitati de potasiu de 7 ori mai mari decat in sangele uman - 140 mg fata de 20 mg la 100 ml de sange.
Tinandu-se cont de faptul ca unele alimente care contin cantitati mai crescute de potasiu, cum ar fi fasolea uscata, varza, carnea de vita, nu pot fi administrate in anumite stari patologice din cauza greutatii de digerare, polenul ofera posibilitatea de a inlocui cel putin partial deficientele in potasiu.

Cu exceptia laptelui de vaca, a painii albe, a salatei verzi si a oului de gaina, polenul contine o cantitate crescuta de clor (66.50 mg % fata de alimentele uzuale, cum ar fi cartofii, varza alba, fasolea uscata si verde, malaiul), ca si majoritatea fructelor (mere, pere, struguri) care contin cantitati extrem de scazute (1-1.5 mg%).

Polenul are valori scazute de sodiu, ceea ce il recomanda a fi administrat in afectiuni cardiace si alte stari patologice in care administrarea sodiului este interzisa.

Polenul contine in medie valori de 33 mg/100 g de fosfor ceea ce reprezinta valori crescute fata de continutul plasmei sanguine, unde se gasesc 6 mg la 100 ml.

Lipidele din polen

Lipidele constituie un grup eterogen de compusi care contin in structura lor acizi grasi sau care pot forma esteri cu acestia.
Lipidelor din polen li s-au atribuit si alte roluri pe langa sursa de depozitare a energiei. Astfel esterii acizilor grasi au fost considerati ca substante de crestere de unii cercetatori. S-a considerat ca polenul bogat in grasimi este cautat in mod selectiv de albine ca sursa nutritiva.
Fara indoiala ca albinele metabolizeaza grasimile din polen odata cu proteinele si ceilalti componenti ai polenului.

In general, din datele furnizate de diferite analize, reiese ca in polen lipidele se gasesc in cantitati variabile de la 4 la 13 la suta. De exemplu: polenul de alun are 4.2 la suta, cel de branduse 10.4 la suta, cel de gura leului 13 la suta, iar cel de papadie 14.44%, considerat cel mai "gras" polen.

Comparativ cu polenul, alte alimente au urmatoarele valori in grasimi la 100 grame:
- lapte vaca 3.5 %
- lapte oaie 6.8 %
- lapte bivolita 8.2 %
- lapte de capra 4.1 %
- ou de gaina 11.8 %
- faina integrala 2.5 %
- carne slaba bovine 9 %
- carne slaba porcine 22%
- carne slaba ovine 9%

Din aceasta comparatie cantitativa a valorilor de grasimi in diverse alimente si polen, reiese clar ca aceste valori sunt mai scazute la polen decat la majoritatea alimentelor uzuale. Continutul insa in acizi grasi cu lant mediu, mult mai ridicat al polenului(30 la suta din totalitatea acizilor grasi) fata de alimentele de origine animala, il recomanda si din acest punct de vedere ca un aliment valoros impunandu-l atat din punct de vedere dietetic, cat si terapeutic.

Glucidele din polen

Hidratii de carbon sau glucidele reprezinta un grup de substante chimice ce contin in molecula loc C, H si O, care au in organism rolul de sursa energetica.
Glucidele pot fi impartite in patru grupe principale: monozaharide (zaharide simple), dizaharide, oligozaharide, polizaharide.
Caloriile furnizate de hidratii de carbon reprezinta circa 50-60 la suta din ratia alimentara. Cea mai mare parte este ingerata sub forma de amidon (paine, fainoase, cartofi etc).

Hidratii de carbon din polenul uscat reprezinta dupa parerea unor specialisti, circa 50 la suta, iar din aceasta proportie hidratii de carbon cu molecula aproximativ 4-10 la suta.

In polenul cules de albine, s-a identificat o cantitate mai mare de zaharuri reducatoare (aprox 20-40%) a caror cantitate continua sa scada datorita scindarii enzimatice favorizata de conditiile de depozitare.
Polenul de angiosperme colectat de albine are un continut de zaharuri reducatoare mai ridicat si in general un continut de zaharuri nereducatoare mai scazut decat polenul colectat direct de la plante. Sporirea zaharurilor reducatoare la polenul colectat de albine este datorat probabil nectarului folosit pentru cimentarea masei de polen.
Fructoza, glucoza si zaharoza sunt zaharuri libere care se gasesc in cea mai mare cantitate in extractele alcoolice de polen. Nivelulrile lor variaza in functie de specii si in functie de conditiile de recoltare si depozitare.

Polenul de porumb analizat a continut 22,4 la suta amidon cu variatii intre soiuri incepand de la 11 la suta, pana la maximum 22.40 la suta.

Din cele aratate mai sus rezulta ca polenul, al carui continut in glucoza si fructoza este preponderent, poate inlocui cu succes polizaharidele si dizaharidele, deoarece asimilarea monozaharidelor mai sus amintite se poate face direct, in afara procesului de digestie, deci fara interventie enzimatica obligatorie.

Substantele proteice din polen

Substantele proteice din polen

Proteinele sunt constituentii de baza ai protoplasmei vii, substante complexe, in a caror compozitie intra: carbonul, hidrogenul, azotul si uneori fosforul, fierul, sulful, zincul, cuprul, cobaltul si alte microelemente.
Ele sunt constituentii indispensabili ai celulei vii, participand intens la toate procesele vitale:
- au rol activ in desfasurarea proceselor metabolice datorita faptului ca participa structural in componenta diferitelor enzime si hormoni;
- fiind componentii tuturor celulelor, nu poate fi conceputa o crestere si refacere a acestora fara participarea proteinelor;
- datorita caracterului lor coloidal si amfoter, participa intens la reglarea presiunii osmotice si echilibrului acidobazic;
In consecinta, proteinele se afla la originea tuturor functiilor celulare, constituind totodata si substratul plastic al celulei.

Molecula proteica este alcatuita dintr-un numar de unitati, legate functional unele de altele si numite aminoacizi.
Acesti aminoacizi absolut necesari organismului pentru sinteza proteinelor, se numesc aminoacizi esentiali.

Analiza continutului in aminoacizi esentiali (g % produs) al polenului comparativ cu oul, carnea de vita si branza, justifica ideea ca polenul este un "concentrat de aminoacizi esentiali".
Din acest punct de vedere, cantitatea de polen capabila sa asigure ratia minima zilnica de aminoacizi esentiali este intocmai ca si in cazul oului, branzei si a carnii de vita la nivelul sutelor de grame 24+58 g/zi, de polen.

Valoarea nutritiva a polenului

Polenul are o compozitie foarte complexa, cu predominanta proteica(azotoasa), alaturi de care se mentioneaza zaharuri reducatoare si nereducatoare, lipide, vitamine, enzime, substante minerale(macro si microelemente), principii bactericide si bacteriostatice si alte substante de tipul fitohormonilor, nedeterminate inca cantitativ pana in prezent.

Concentratiile substantelor mentionate mai sus, variaza in functie de soturile de polen, cu proveninente bineinteles de la diferite plante.

Compozitia polenului in procente este:

- Apa 3.40 %
- Zaharuri reducatoare 0.1 - 19 %
- Zaharuri nereducatoare 7.5 - 40 %
- Amidon si alti hidrati de carbon 0.22 %
- Extracte eterate 0.19 - 15 %
- Proteine 7 - 35 %
- Aminoacizi liberi 10 %
- Cenusa, reziduuri 1 - 7 %

Calorii medii:

- Proteine 20g
- Lipide 5g
- Glucide 30g
- Apa 11g
- Cenusa 3g
- Substante nedeterminate 39g
- Calorii 246

Plante polenifere

Plante polenifere cu o productivitate foarte buna:

- salcia alba
- zalogul
- calcia capreasca
- ciresul
- visinul
- marul
- parul
- rapita
- papadia
- artar
- macul rosu
- mustarul alb
- salcia mica
- zmeurul
- sparceta
- clocotisul
- hrisca
- dovleacul
- porumbul
- ceara albinei
- sorgul
- gherghina
- spanz
- porumbar
- albastrita
- corn
- maciuca ciobanului
- afin
- iarba neagra

Plante polenifere cu o productivitate buna:

- aninul
- brandusa galbena
- ulmul
- mesteacanul
- corcodusul
- gutuiul
- macesul
- stejarul
- fagul
- castan salbatic
- facelia
- trifoi alb
- trifoi hibrid
- sulfina alba
- steluta de toamna
- teiul
- salcam
- salvia

Colectarea polenului

Polenul este colectat de albine si este recoltat de apicultori folosind dispozitive speciale.
Sunt mai multi factori care determina colectarea polenului de catre albine.

Temperatura mediului este inca, un factor care determina strangerea polenului de catre albina. La temperaturi sub 10°C nu se observa nici o activitate de cules.

Prezenta sau absenta puietului in colonie constituie un alt factor important de limitare a activitatii de colectare a polenului.

Intensitatea luminii are de asemenea un rol deosebit.

Perioada de timp, cand ele descopera o sursa de polen, joaca un rol important in stabilirea modului de colectare.

Starea fizica a grauncioarelor de polen si valoarea lor nutritiva, care de asemenea determina albinele sa aleaga o sursa sau alta. Continutul proteic s-a sugerat a fi important in stabilirea preferintelor pentru anumite specii de polen.

La unele flori, elementul atractiv pentru albine il constituie uleiurile eterice si nu nectarul.

Perioada de colectare a polenului variaza in functie de diferite specii de plante si depinde in primul rand de momentul cand se deschid florile. Din acest punct de vedere se cunosc trei categorii de flori : florile care se deschid dimineata, altele dupa amiaza si in fine, altele flori stau deschise toată ziua.

Cand albinele viziteaza multe flori din aceeasi specie (recoltare monotropica), culoarea polenului este uniforma, iar atunci cand albina colecteaza polen de la mai multe specii (recoltare politropica), acesta are diferite culori. Sursa florala poate foarte adesea sa fie identificata dupa culoarea incarcaturilor de polen.

Recoltarea de catre apicultor a polenului cules de albine se face cu ajutorul unor dispozitive de diferite forme, dar care in ultimă instanta se reduc la un grilaj, asezat la intrarea stupului, cu perforatiuni de diferite forme (patrate, rotunde sau ramificate), prin care albinele sunt silite sa treaca si sa-si scuture o parte din polenul adus la stup si care este colectat intr-un recipient asezat la partea inferioara a grilajului.

Polenul - notiuni generale

Pentru o serie de insecte si mai ales pentru albine, polenul constituie principala lor sursa de hrana nelichida. Polenul contine elementele nutritive esentiale pentru producerea laptisorului de matca ce serveste ca hrana pentru larvele de matca si treptat, hrana pentru lucratoarele tinere. El constituie si sursa de lipide si proteine pentru larve si forma de imago a tuturor speciilor si genurilor de apide. Cantitatea de proteine si substante grase din nectar este neinsemnata.

Albinele lucratoare folosesc proteinele direct din polen, matcile in stare de larve si de imago ca si larvele tinere de ambele sexe primesc proteinele din laptisorul de matca produs de albinele doici care se hranesc cu polen.

Astfel, polenul este esential pentru cresterea si dezvoltarea normala a albinelor individuale ca si pentru reproducerea coloniilor.

Polenul colectat de albine este depozitat in stup, in celulele fagurilor. Schimbarile ce intervin în timpul depozitarii duc la formarea pasturei.

Pentru intelegerea relatiei albina-planta si indeosebi a polenului ca sursa naturala de hrana, cat si a raportului intre pastrarea acestor resurse si imbunatatirea alimentatiei omului, socotim necesare cateva date preliminare.

Fauna de albine este foarte mare. Albinele melifere si albinele salbatice polenizeaza sute de specii de plante (arbusti, arbori etc.), care asigura stratul de sol si produc seminte si bace pentru pasari, insecte.

Functia unei flori este producerea de seminte. Partile femeiesti esentiale ale unei flori tipice sunt ovarul, stilul si stigmatul. Partea caracteristica barbateasca este stamina. Aceasta produce polenul, care reprezinta celulele sexuale masculine. Aceste parti sunt foarte variate ca forma si numar. Ovarul devine din punct de vedere botanic, fruct. Stilul este o prelungire a ovarului in forma de coloana. In varful stilului, se afla stigmatul. La numeroase plante stigmatul are o suprafata lipicioasa la care adera grauncioarele de polen si pe care acesta germineaza.

Pentru a produce samanta, polenul trebuie sa, ajunga de pe antere pe stigmatul receptiv. Aceasta este polenizarea. Cand polenul adera la stigmat, el germineaza si da nastere unui tub care avanseaza spre interiorul stigmatului si stilului ajungand la ovar. Fecundarea are loc în ovar cand nucleii din celula germinala mascula din varful tubului polinic se unesc cu nucleii din celula germinala femela.